Deșteaptă-te

În jur lumea palpită,

se mișcă,

manifestează.

Se vrea schimbare.

Ieri am petrecut o seară minunată. Seară de tradiții internaționale de Crăciun cu Mirakolix. Voluntari străini veniți prin Serviciul European de Voluntariat. Oameni care se caută pe ei înșiși, dar fericesc și pe alții în drumul lor. Sunt cei care nu preferă confortul de acasă din Olanda, Austria, Cehia, Germania, Spania, ci vin în România să ne arate cum trăiesc, și cum putem trăi și noi. Ne învață copii să se joace, aduc un plus într-un spațiu unde este nevoie de așa ceva. Aseară am simțit o sinestezie de culori, ochi, zâmbete, cuvinte, pace. O insulă de normalitate.

Marta. Ea iubește România. Ea cântă despre trecut, viitor, și te însuflețește. Mi-a trezit atenția prin destul de cunoscutul mixaj despre evoluția muzicii ușoare românești. În vremurile acestea tulburi, când auzim de Pungești, Piața Universității, și când se împlinește o generație de când ne îndreptăm spre democrație, Marta face apel la trecut, ne provoacă să ne trezim, și cântecul ei se simte ca o țeapă în trupurile noastre bolnave și uituce.

Și Tudor Chirilă. El a scris asta.

Ce putem face? Unde ne îndreptăm? Când vom începe să auzim la știri vești bune? Când ne vom opri din a fi manipulați?

Îi apreciez mult pe tinerii de la Mirakolix.

Un suflu nou vă doresc.

1 + 1 = 2

1. Am un prieten îndrăgostit de telefonul lui. Mi-a arătat astăzi o aplicație, care în urma mișcării continue pe ecran, generează un sunet. Imaginea este cea a mentei, planta mentă, iar dacă o freci destul, iți cântă fie o manea, fie o melodie populară de joasă speță, ceea ce îmi plăcea să numesc în timpul drumului dintre bunici atunci când eram mic, "muzica de autobuz". Știi la ce mă refer. Dacă știi la ce mă refer, înseamnă ca ești român ;)

Am râs sănătos, a trecut ceva vreme de când nu mai fusesem atât de amuzat. Am râs ca la bancurile seci, am ras ca la statuia lui Traian din București, am ras la prostia fotografiată sec în forma sa ireductibilă.

1. Cărți de 4 lei din Carrefour: "Spre far", Virginia Woolf. Citat:

"Însușiri care ar fi salvat echipajul unui vapor părăsit pe o mare zbuciumată, având drept provizii doar șase biscuiți și o sticlă de apă, adică: putere de a îndura, simț al echitații, prevedere, abnegație, îndemanare, îi veniră în ajutor. Atunci, R este...ce este R?"

Se face o analogie între nivelul intelectual al cuiva cu literele alfabetului, cel în cauza tocmai își înfisese călcâiele in Q. Puțini au făcut asta, era sigur de Q. Care era pasul următor?

2. Ambele evenimente au avut loc în aceeași zi. Atitudini diferite, totuși. Fie freci menta, fie te gândesti la pasul următor. Pentru mine acțiunea câștigă teren în detrimentul planificării, gândirii excesive. Cunoscuți care au avut aceleași alegeri ca mine au avut sorți de izbândă pentru că au acționat. Trial and error. Cred că acesta este pasul următor, litera mea de urmărit. Sper ca în curând să fiu capabil să construiesc cuvinte mai complexe.

În jur privesc o mulțime de exemple. Mi-e greu să discriminez norocul de muncă și efort. Încă pledez pentru acțiune și reacțiune. Pentru încercare și eroare (care nu ar trebui să fie pedepsită). Norocul în această situație e ca zgomotul într-un sistem. Pentru aceeași intrare obții rezultate diferite. La final, e bine să urmărești mereu pasul următor? Când te poți opri? Merită să testezi limitele sau să te bucuri de status quo? Se spune că ajungi să fii nesigur și confuz cu cât cunoști mai mult:

• Beatles without going out of your door you can know all things on earth...the further one travels, the less one knows. 
• Zaharia Stancu:  unii-mi spun cu cât ești mai orb, cu-atât lumea o vezi mai bine.
• Bertrand Russel: problema în lumea noastră este că proștii sunt siguri pe ei în timp ce inteligenții sunt plini de îndoieli.

Mi-e groaza.

De mai demult

Am găsit niște gânduri de acum doi ani aproape. Mă bucură să privesc ce simțeam atunci. Sper la momente ca acesta cât mai des:

O zi bună din toate punctele de vedere pentru mine azi.

TEDx Piața Sfatului mi-a adus din nou în vedere ce important e să fii motivat și să faci ce îți place. Mi-a plăcut de moderator care căuta cele mai diverse moduri de a fi proaspăt pentru a prezenta noul discurs sau pentru a-l contura frumos pe precedentul. Mi-a plăcut domnul profesor american care predă în Coreea și care semăna foarte mult cu domnul meu profesor D., zâmbetul lui de la final. Mi-a plăcut dorința de schimbare, mințile deschise si întrebătoare, gata spre discuție. Mi-a plăcut avalanșa de întrebări si atmosfera relaxată de la final când mă simțeam ca într-o sală plină de prieteni. A., șefa de la ”CeC” e atât de plăcută. Se pare că e novice în ce privește vorbirea în public. Poetului american ce se pare că îi place să călătorească, mi-a răspuns la întrebări, mă bucur. A. M. care îmi e atât de dragă pentru zâmbetul ei maaare, și întrebările ei pentru mine. A. ce își notează întotdeauna și căreia îi e teamă să vorbească în fața oamenilor, motiv pentru care a fost chemată pe scenă. Ah, și atmosfera încărcată de pace, voie bună și voluntari! Și eu aș fi vrut să fiu ca ei. D. M. cu care am schimbat ceva mai multe cuvinte. Continuu.

Pe când plecam spre bunica mi-am cumpărat doi covrigi. Pe când terminasem jumătate dintr-unul aud o muzică nemaipomenită și în stânga văd un cvartet de coarde. Nu m-am putut mișca de acolo până la final. Și mai ales de la fata ce părea vioara a doua. Râdeau. Se simțeau bine si cântau. M-au fericit. Oricând aș fi plecat, mă gândeam, îi voi trimite un sărut. Mă credeam romantic. Se uita în direcția mea frecvent. Cred că se uita la mine. Îmi place să cred asta. O priveam insistent în timp ce zâmbetul meu decisese deja să nu mă părăsească pentru o perioadă. N-am mai sărutat-o de față cu ea, ci un minut mai încolo. M-am simțit mai bine, lașul de mine. Sper să o mai întâlnesc. Mi-am imaginat cum ar fi să mă învețe să cânt la vioară. Și să zâmbesc. Mi-a plăcut mult să o privesc. Îmi place sa dau nas în nas cu frumusețea. Ea e frumoasă. Sunt încă curios.

Plec, pentru că din păcate ”timpul ne împinge. Ne vom mai vedea și mâine după – amiază”. Ce să fac? Să privesc focul de artificii spontan de undeva tot din stânga. Am stat mai puțin ca la cvartet. Se pare că durează mai mult să asculți decât să privești. Plec apoi și nu-mi iau bilet. Nu e deschis la biletărie. Nu mi-e așa mare teamă de control. Ajung cu bine la gemenii și întâlnesc o studentă la ”Alimentație publică si Turism” (dacă ghilimelele sunt de prisos îmi cer scuze eului meu de mai târziu). Simpatică o descriu. Lucrează la o casă de pariuri. Filosofăm pe tema asta. Niște cunoscuți de-ai ei trec pe lângă noi și își manifestează dorința de a ne conduce până spre casă. Ajung la pod, unde îmi pun în funcțiune iPod-ul. Reușește să-mi amintească Bohemian Rapsody, Isn't it a pity, și While my guitar gently weeps. Cânt, sperând că nu mă simte nimeni, până când fetele de pe ciment chicotesc. Acum doar fluier. E frumos drumul până la mine. Crește si e solo-ul lui Clapton. Se termină. Ultimii metri fără muzică. Mi-aduc aminte momente. Deschid poarta. Îmi sărut bunicii. Și le povestesc ca niciodată. Tot ce am scris cam până acum. „The distance” de la Travis din Glasgow. Vlad. Vreau. „year after year afteeer”. Din nou camera mea. Din nou adorm. 

Snapshot

Sunt student la Automatică în anul 3.

Am un curs numit "Sisteme de conducere a roboților".Tema de laborator este simularea unui proces tehnologic folosind o bandă rulantă, și câteva tipuri de brațe robotice.

Mediul de programare este Delphi...in Pascal...Objected...a mai auzit cineva de el în ultimii ani? Îl mai foloseste cineva care nu se laudă printr-un masochism exacerbat?

În fine, lăsând la o parte obscuritatea limbajului, să presupunem că învățăm până la urmă ceva despre roboți... sau nu. Tot ce putem face e să desenăm obiecte și să le facem să se miște. Înainte, înapoi, și chiar oblic! Wow!

Fiecare mișcare nouă este izvorâtă din memoria profesorului nostru: "begin...aaa...do..aa..muvtu...a da era fără spații, deci domnilor studenți..muv to, lain tu..asa. da' domn profesor, nu merge! Mda vă descurcați voi."

Paranteză: rotațiile într-un sistem de coordonate sunt un subiect interesant în geometria aceasta pogramabilă, dar modul de expunere asemănător cu cel de mai sus, îi fură toată frumusețea.

Cu toate acestea, studenții se avântă în rezolvarea problemei și reușesc cu puțina documentație și multe frustrări să deseneze un robot. Feedback: "mda..bine domnule student, frumos! Ce ai zice dumneata să plasezi un vapor în fundal"...

Un VAPOR în fundal!

Dacă nu era clar că acest curs se apropie mai mult de unul despre arta subtilă a creionatului decât de robotică, acum știm despre ce e vorba.

Sunt frustrat. Simt că au trecut 3 ani pe lângă mine și nu am învățat mai nimic. Nu am avut un moment de: "uaau, așa funcționează asta, am priceput conceptul", niciodată între pereții facultății. Profesorii sunt în general plictisiți să reia aceleași noțiuni pentru studenți la fel de putin interesați în fiecare an. Ce motivație au ei, ce motivație au studenții să invețe? Mai ales când realizezi că nu prea te ajută ce inveți pentru sesiune. În afară de sintetizarea materiei, si time management.

Nu vreau sa fiu cârcotaș, unii profi și unele materii merită. Dar per ansamblu, facultatea pare o pierdere de vreme. Mulți din colegii mei au un job. Și eu am primit oferte. Insă am primit și sfaturi, în interviuri, de la oameni avizați: să rămân concentrat pe facultate, să învăț, timp pentru job voi avea.

Dar de aici izvoraste frustrarea studentului român care vrea să și învețe ceva: facultatea nu ajută, timp de lucru nu îți rămâne si rămâi divergent pe toate planurile și timpul trece pe langa tine. Noroc cu voluntariatul și proiectele personale. Acestea mai ridică spiritul din mocirlă, cu riscul, însă, de a fi și mai divergent. Aici mai ai momente uaaau, am înțeles asta. Aici mai faci conexiuni noi, din supa aceasta cotidiană, mai afli titluri noi de cărți.

De abia în anul 3 am primit de la un prof două titluri de citit. De la un prof pe care îl consideram puțin calificat pentru asta. E bine. Sunt încă optimist. Încă nu mi-am pierdut de tot răbdarea.

Pe măsură ce am scris, m-am liniștit. Ce rămâne de făcut?

Să mai ascultăm un blues. Tot un șagunist născut pe 13 octombrie.

Secrete, secrete peste tot

După ce a murit Steve Jobs, trecând pe lângă un chioșc, am ales o carte despre viața lui: ”Secretul inovației” de Carmine Gallo. Una din acele cărți luate la pachet cu un ziar. Eh, de abia acum am început să o răsfoiesc. Se întâmplă.

Când am văzut primul produs Apple, nu știam cine e Steve. Dar știam că îmi place, că atinge ceva în mine acel mp3 player colorat, subțire. Nu știam că se numește iPod. 

Apoi am ajuns la școala de vară F.O.R.C.E unde am văzut prima dată discursul lui Steve la Universitatea Stanford. Urma să fie unul din acele clipuri la care mă întorc mereu pentru un boost de energie, optimism sau inspirație. Au rămas sedimentate cuvintele: ”Stay hungry, stay foolish”. 

De atunci am început să mă apropii de lumea Apple. Ei pun în practică acele valori spre care tindem cu toții: ei nu produc obiecte, ci oferă soluții la probleme, telefonul nu este doar un ghemotoc de circuite, ci extensia mâinii noastre. Dar mai importantă decât produsele finite, mi se pare moștenirea lăsată de el, exemplul viziunii sale, exemplul vieții sale. Pentru o imagine mai completă, sugerez să citiți această carte, sau oricare alta despre Steve și viziunea sa. Sunt mult mai bine scrise decât aș putea încadra eu în câteva rânduri.

Dar: ce am învățat eu citind-o:

• dacă inovația e ceea ce cauți, nu apela la focus-grupuri. Oamenii nu vor ști care e următorul produs inovator. Caută să mulțumești o nevoie. Privește în interiorul tău. 
• fii activ în domenii diferite, construiește noi sinapse pentru rezolvarea problemelor noi. Nu poți rezolva problema zilei de mâine cu uneltele zilei de azi.
• dedică-te perfecțiunii în fiecare aspect. Cere perfecțiune din partea celorlalți.
• vinde vise, nu produse.
• întrebarea potrivită pentru contestarea convenționalului este ”De ce?”, și nu ”Cum?”.
• ieși din zona de confort, dă-i șanse procesului creativ să funcționeze.
• acceptă schimbarea, diversitatea opiniilor
• fă ceea ce îți place. Apropo de asta: de la școala de vară F.O.R.C.E am rămas cu: ”Fă ceea ce îți place, să nu faci ceea ce nu îți place, și bucură-te de drum!”. Merci Paul.
• urmează-ți pasiunea. Ai încredere că te vei îndrepta către calea cea bună. Poți uni momentele decisive ale alegerilor tale, doar privind înapoi. Dacă nu vezi nimic înainte, ai încredere că ele se vor arăta mai devreme sau mai târziu.

Sunt o mulțime de exemple pozitive în jur. Alegeți unul și învățați.

Just had a flash

Azi eram pe drumul de întoarcere acasă, băusem un ceai de lămâie cu o prietenă. Un lucru care îmi place la Brașov seara e că poți hoinări cu căștile în urechi și să cânți cum vrei, cât vrei, nu te vede nimeni.

Rămăsesem fără autobuze la acea oră, așa că am pornit pe jos.

Flash-ul: văd atârnând de un suport din parcare o mănușă!

Mă gândeam apoi: cineva nu a luat-o acasă, nu a aruncat-o, ci a pus-o la vedere pentru cine a pierdut-o! Asta mi se pare minunat! Acum, cel cu doar o mănușă acasă are șansa să întregească perechea. E un gând optimist, nu-i așa? Nu totul se fură, se ia, se răpește.

Da, mănușa nu era un portofel doldora de bani, și unii ar spune că a rămas acolo pentru ca era desperecheată, altminteri, cine ar putea rezista unei perechi de mănuși de piele gratis? Eu am rezonat, însă, cu această imagine, în speranța că orice lucru bun are un început, oricât ar fi el înconjurat de timiditate sau naivitate.

Un motiv să nu plecăm în seara asta la culcare supărați.

Bloggin' in the bathroom

Asta pentru că una din trupele la care revin mereu, este...Pomplamoose!

Ei sunt un băiat și o fată de prin California care au revenit la muzica compusă din instrumente adevărate, cu sentimente pe bune, și cu making-of chiar în fața noastră prin ceea ce numesc ei „videosong”.

Sunt grozavi, plini de energie, au și săpun Pomplamoose (cuvântul franțuzesc pentru grepfrut) și în finalul uneia dintre melodiile lor zic asta: blogging in the bathroom. Vreau și eu spirit Pomplamoose, și am împrumutat de la eei :)

(asta e secțiunea random, tot ce are caracter general va avea eticheta aceasta, la fel și în cazul celorlalte etichete)

De ce-uri

Gata! Am făcut-o! Și se simte grozav!

Eram prin liceu când descopeream lumea blogurilor, și deși tentat de pe atunci, am dat peste cuvintele astea:

”Sunt prea mulți cei care scriu, și prea puțini cei care citesc.”

Așa că de atunci mi-am dedicat timpul cunoașterii, acumulării de informație. Acesta e motivul pentru care 28 nov 2013 marchează data primului meu post.

Aici voi avea mai multe ”fire de execuție”. Voi scrie ce găsesc interesant, bun de dezbătut, voi împărtăși cu voi spike-urile din zilele bune și poate mă voi apropia de tastatură și în cele proaste, voi atașa proiectele și ideile mele.

De ce se simte grozav? Pentru că am avut un sentiment nou de putere când am avut în față pagina albă.

Simple? E primul cuvânt la care m-am gândit :)

Începe.

PS: merci Silviu pentru discuția noastră de azi!

PPS: pe el îl găsiți aici