Am găsit niște gânduri de acum doi ani aproape. Mă bucură să privesc ce simțeam atunci. Sper la momente ca acesta cât mai des:
O zi bună din toate punctele de vedere
pentru mine azi.
TEDx Piața Sfatului mi-a adus din nou în
vedere ce important e să fii motivat și să faci ce îți place. Mi-a plăcut de
moderator care căuta cele mai diverse moduri de a fi proaspăt pentru a prezenta
noul discurs sau pentru a-l contura frumos pe precedentul. Mi-a plăcut domnul
profesor american care predă în Coreea și care semăna foarte mult cu domnul meu
profesor D., zâmbetul lui de la final. Mi-a plăcut dorința de schimbare,
mințile deschise si întrebătoare, gata spre discuție. Mi-a plăcut avalanșa de
întrebări si atmosfera relaxată de la final când mă simțeam ca într-o sală
plină de prieteni. A., șefa de la ”CeC” e atât de plăcută. Se
pare că e novice în ce privește vorbirea în public. Poetului american ce se
pare că îi place să călătorească, mi-a răspuns la întrebări, mă bucur. A. M. care îmi e atât de dragă pentru zâmbetul ei maaare, și întrebările ei pentru
mine. A. ce își notează întotdeauna și căreia îi e teamă să vorbească în
fața oamenilor, motiv pentru care a fost chemată pe scenă. Ah, și atmosfera
încărcată de pace, voie bună și voluntari! Și eu aș fi vrut să fiu ca ei. D.
M. cu care am schimbat ceva mai multe cuvinte. Continuu.
Pe când plecam spre bunica mi-am cumpărat
doi covrigi. Pe când terminasem jumătate dintr-unul aud o muzică nemaipomenită
și în stânga văd un cvartet de coarde. Nu m-am putut mișca de acolo până la
final. Și mai ales de la fata ce părea vioara a doua. Râdeau. Se simțeau bine
si cântau. M-au fericit. Oricând aș fi plecat, mă gândeam, îi voi trimite un
sărut. Mă credeam romantic. Se uita în direcția mea frecvent. Cred că se uita
la mine. Îmi place să cred asta. O priveam insistent în timp ce zâmbetul meu
decisese deja să nu mă părăsească pentru o perioadă. N-am mai sărutat-o de față
cu ea, ci un minut mai încolo. M-am simțit mai bine, lașul de mine. Sper să o
mai întâlnesc. Mi-am imaginat cum ar fi să mă învețe să cânt la vioară. Și să
zâmbesc. Mi-a plăcut mult să o privesc. Îmi place sa dau nas în nas cu
frumusețea. Ea e frumoasă. Sunt încă curios.
Plec, pentru că din păcate ”timpul ne
împinge. Ne vom mai vedea și mâine după – amiază”. Ce să fac? Să privesc focul
de artificii spontan de undeva tot din stânga. Am stat mai puțin ca la cvartet.
Se pare că durează mai mult să asculți decât să privești. Plec apoi și nu-mi
iau bilet. Nu e deschis la biletărie. Nu mi-e așa mare teamă de control. Ajung
cu bine la gemenii și întâlnesc o studentă la ”Alimentație publică si Turism”
(dacă ghilimelele sunt de prisos îmi cer scuze eului meu de mai târziu).
Simpatică o descriu. Lucrează la o casă de pariuri. Filosofăm pe tema asta.
Niște cunoscuți de-ai ei trec pe lângă noi și își manifestează dorința de a ne
conduce până spre casă. Ajung la pod, unde îmi pun în funcțiune iPod-ul.
Reușește să-mi amintească Bohemian Rapsody, Isn't it a pity, și While my guitar gently weeps. Cânt,
sperând că nu mă simte nimeni, până când fetele de pe ciment chicotesc. Acum
doar fluier. E frumos drumul până la mine. Crește si e solo-ul lui Clapton. Se
termină. Ultimii metri fără muzică. Mi-aduc aminte momente. Deschid poarta. Îmi
sărut bunicii. Și le povestesc ca niciodată. Tot ce am scris cam până acum.
„The distance” de la Travis din Glasgow. Vlad. Vreau. „year after year
afteeer”. Din nou camera mea. Din nou adorm.
No comments:
Post a Comment